O rudă foarte apropiată s-a prezentat cu scopul de a primi o trimitere pentru un RMN. Fiind în vârstă, bolnavă, amețită, prezentând vertij intens, cu diagnostic de demipareză facială dreaptă de asemenea, vedere și auz perturbate și necunoscătoare în diversele așa-zise protocoale (unele nescrise) existente în relația medic-pacient, a intrat în cabinet (în urma unei programări prealabile) precizând ceea ce o interesează. A primit o atitudine ostilă din partea doamnei doctor, pe tot parcursul consultului ce a urmat, fapt care i-a provocat un distres major; am observat asta din modul în care mi-a fost relatată întâmplarea atât atunci, cât și în trecerea timpului. Concret, doamna doctor a simțit necesar să prezinte o atitudine superioară, să încerce să pună pacientul “la locul lui” chiar dacă a primit de la început mai mult respect decât a acordat. Orice întrebare pusă de către ruda mea era urmată de răspunsuri pe același ton, pasiv-agresiv, care nu o lămureau cu nimic. Se pare că vizibila confuzie a pacientei a condus la întrebarea (de asemenea pasiv-agresivă) “ce studii aveți, cu ce v-ați ocupat?” din partea doamnei doctor. Consider important să precizez, pentru viitori pacienți, că pot fi șanse mari ca acesta să fie un șablon care se repetă, întrucât o altă rudă, de asemenea bolnavă, amărâtă, a fost întâmpinată cu aceeași întrebare în timpul consultului. Apropo, ambele aveau studii superioare și au ocupat funcții mari, câștigându-și și o reputație în oraș. Însă absolut nimeni, indiferent de studii, job, nu ar trebui tratat astfel și făcut să se simtă și mai trist decât ar putea fi deja din cauza afecțiunii de care suferă. Un astfel de gust amar lăsat oamenilor ar putea înrăutăți starea lor, uneori deja precară. Acest fapt se cunoaște deja. Din studii. Din psihologie. Sau neuroștiințe.
Cât despre recomandarea unui tratament, acest aspect nu prea a prins contur, doamna doctor alegând să respingă ferm un tratament recomandat cu niște timp în urmă de către un reputat expert neurolog la care ruda mea se prezentase și unde făcuse și ședințe de radioterapie. Practic, pacientei i s-a spus că dacă va mai lua acel medicament, va avea probleme psihice, fără să îi fie date explicații, fără să se întrebe de dozaj, doar speriind.
Sper că am vorbit în concordanță cu volumul crescut al bagajului de cunoștințe al doamnei doctor. M-a deranjat enorm supărarea cu care mi s-au povestit aceste întâmplări, în sensul că m-a deranjat cum a fost generată această supărare, urmată de confuzie, neîncredere și descurajare.
Nu se știe niciodată ce om îți trece pragul, cât este de sensibil, de ce este așa, prin câte a trecut și trece și cât va pune la suflet. Nu trebuie să fii psiholog ca măcar să te gândești la asta. Mai mult, nu cred că doamnei doctor i-ar plăcea să primească din partea unor persoane importante, chiar a unor doctori (Doamne ferește), aceeași ostilitate. Și asta doar pentru că doctorii știu, în principiu, faptul că mulți dintre pacienți îi privesc ca pe niște salvatori.
Așadar, dacă într-o relație terapeut-client este nevoie de empatie, înțelegere, acceptare, congruență, asertivitate și este de dorit să se încerce acest lucru cât de mult se poate indiferent dacă terapeutul are o zi proastă, de ce nu s-ar aplica toate aceste caracteristici și în relația medic-pacient? Îndeosebi când sunt pacienți cu adevărat bolnavi, care abia se țin pe picioare, care se gândesc la sănătatea lor astfel că ultimul lucru pe care îl au în minte este maniera și mai inferioară (folosit intenționat) pe care trebuie să o pregătească în fața doctorilor care urmează să îi consulte. De altfel, asta nu mai ține de psihologia care se învață la medicină, ci de a fi om și de a înțelege că inteligența ca volum de informație nu trebuie să astupe inteligența emoțională.