Studiile clinice din ultimele două decenii au relevat faptul că în tratamentul tulburărilor de comportament eficiența intervențiilor psihoterapeutice diferă în funcție de vârsta copilului. Astfel, în cazul tulburărilor de comportament la copil și preadolescent, majoritatea studiilor științifice au relevat faptul că antrenarea părinților în folosirea sistemelor de control comportamental și de recompensă reprezintă o componentă esențială a intervenției psihoterapeutice. Acest lucru nu este însă valabil în cazul problemelor de comportament la adolescenți, unde cele mai eficiente intervenții s-au dovedit a fi psihoterapia funcțională de familie și psihoterapia multisistemică de familie.
Atunci când se face diagnosticul tulburării de comportament la copil, acesta se realizează în interiorul familiei, analizându-se cu mare atenție patternurile de interacțiune dintre membrii acesteia. De regulă se ia în calcul un episod tipic în care apar comportamente disfuncționale și un episod excepțional în care familia se aștepta să apară comportamentul disfuncțional, dar acesta nu s-a manifestat.
Intervenția psihoterapeutică cea mai eficientă pentru tulburările de comportament la copil este psihoterapia de familie. Durata tratamentului și frecvența ședințelor de psihoterapie depinde de gravitatea și frecvența simptomelor, precum și de capacitatea familiei de implicare în tratament. Astfel, dacă problemele comportamentale sunt de intensitate mai mică, apar în special în contextul protejat al familiei și nu implică factori de risc majori, intervenția ar trebui să dureze în jur de trei luni, cu întâlniri săptămânale cu întreaga familie. Dacă însă problemele de comportament sunt simptome în cadrul unei tulburări de dezvoltare diagnosticate (ADHD, tulburare de conduită, tulburări prevazive) care implică factori de risc ridicat, atunci intervenția poate dura peste un an, cu întâlniri mai frecvente (2-3 pe săptămână) atât cu întreaga familie, cât și cu alți factori implicați (educator, învățător, profesori etc.).
în ambele cazuri, tratamentul implică intervenții care au ca scop modificarea patternului de răspuns al familiei la problemele comportamentale ale copilului. Câteva dintre acestea sunt: dezvoltarea sistemelor de recompensă și de control comportamental, monitorizare și externalizare, construirea pe excepțiile de reprezintă comportamente pozitive, învățarea jocului suportiv și programarea timpului special acordat copilului – cu scopul îmbunătățirii comunicării afective pozitive dintre părinți și copil.