Copilul institutionalizat

Copiii instituționalizați sunt numiți frecvent de documentele UNICEF ca o categorie de copii ”în circumstanțe deosebit de dificile”. Prin aceasta se înțelege că majoritatea dintre ei au de făcut față unui triplu dezavantaj:
1. Experiența care a făcut să se afle în imposibilitatea de a crește în propria familie, experiență traumatizantă în toate variantele ei;
2. în majoritatea cazurilor se adaugă dezavantajul de a fi îngrijiți într-un mediu instituțional care, adesea, nu numai că nu raspunde nevoilor fizice și psihosociale ale copilului, dar îl pune în fața unor experiențe în care i se încalcă drepturile și devine subiect al neglijării, al traumelor fizice și sexuale.
3. Copiii instituționalizați se confruntă cu nesiguranța viitorului lor. Lipsa oportunităților de învățare a rolurilor și deprinderilor necesare vieții adulte, deprivarea de experiențe emoționale indispensabile adaptării sociale adecvate, absența suportului acordat, de obicei, de familie, întunecă prognosticul evoluției lor.

Nevoile copilului și consecințele neîmplinirii lor

1. Nevoia de dragoste și securitate este împlinită de relațiile calde și afectuoase ce se formează imediat după naștere. Prin această relație copilul își conturează identitatea și devine conștient de sine. Cel mai puternic impact al acestei relații de afecțiune se produce asupra sinelui. Aprobarea și acceptarea din partea celorlalți este esențială pentru dezvoltarea auto-acceptării și auto-aprobării.
Eșecul în a răspunde acestor nevoi are ca efect sindromul de “deprivare maternă”.

2. Nevoia de noi experiențe își găsește răspunsul în capacitatea de a explora, de a descoperi. Odată apărut interesul pentru ceea ce este nou, el devine sursă de motivare a altor explorări și, astfel, a învățării.
Imposibilitatea de a trăi noi experiențe se regăsește în diferitele forme de substimulare sau deprivare senzorială, socială, emotională.
Suprastimularea produce si ea efecte negative: neliniște, extenuare și tulburări ale somnului.

3. Nevoia de încurajare și apreciere. Trecerea de la copilul neajutorar la adultul auto-determinat se realizează și prin cunoașterea bucuriei și apoi trăirea nevoii de succes. Se realizează printr-un proces de auto-modelare pornind de la exemplele pe care copilul le identifică/alege din rândul persoanelor importante pentru el. în acest sens profesorii joacă un rol deosebit de important.
Această nevoie își găsește împlinirea în urma rezultatelor și mai puțin în urma efortului depus; de aceea, ea este satisfăcută mai frecvent la copiii sănătoși, inteligenți, bine adaptați, în timp ce copiii instituționalizați vor obține mai greu aprecierile celor din jur.

4. Nevoia de responsabilitate, câștigarea și recunoașterea de către ceilalți a independenței sale. Åžcoala are, și de această dată, un rol important.
Nesatisfacerea acestei nevoi conduce la deficiențe în deprinderile de auto-control și planificare, la tendința tânărului de a se manifesta impulsiv, la incapacitatea de a amâna gratificarea imediată a nevoilor, la nesocotirea drepturilor celorlalți, adică la iresponsabilitate.

Efectele instituționalizării

Copiii instituționalizați întâmpină mari dificultăți în a învăța să construiască și să mențină relații de orice natură. Ei se comportă egocentric și impulsiv. Au probleme în asimilarea unor reguli și legi. Datorită faptului că nu au încredere în alții, multe dintre tipurile de comportament observate la ei se concentrează pe menținerea celorlalte persoane la distanță. Așa ne putem de seama că există similarități între simptoame care altfel ar părea radical diferite. De exemplu, următoarele tipuri de comportamente pot fi privite ca manifestări ale unor atașamente anterioare deficitare:
a) Interiorizarea. Mulți copii cu probleme de atașament fug de interacțiunea cu ceilalți. Această retragere poate lua diferite forme. Unii copii se retrag fizic, în timp ce alții par să construiască un fel de scut în jurul lor. Ei pot fi aproape din punct de vedere fizic dar nu și emoțional. O astfel de retragere este asemănătoare cu teama. Adulții nu vor să sperie copilul sau să fie respinși în acest mod, astfel încât copilul învață că acest comportament de respingere funcționează foarte bine pentru a ține adulții la distanță. Adesea cei din familii interpretează aceste lucruri ca antipatie față de ei sau că vârsta copilului este prea mare pentru a mai dori să fie alintat.

b) Anxietate cronică. Cînd copiii sunt încrezători că părinții lor vor fi acolo când vor avea nevoie sunt mai puțin supuși anxietății, fie ea acută sau cronică. Cea mai înspăimântătoare situație este aceea în care un copil are nevoie de părinți sau îngrijitori și aceștia nu sunt disponibili. Acest tip de anxietate este accentuată la copiii care au fost mutați în alt loc fără nici o pregătire sau în viața cărora au survenit brusc schimbări majore. Copiii care prezintă anxietate cronică sunt de cele mai multe ori extrem de pasivi și dependenți.

c) Contact vizual deficitar. Contactul vizual este esențial în stabilirea legăturilor de atașament și nu este deloc surprinzător faptul că mulți copii care au trăit experiențe dificile stabilesc un contact vizual precar cu ceilalți. Ei sunt surprinși când cineva dorește să îi privească. Unii dintre ei stabilesc contact vizual numai când sfidează și, ca un cerc vicios, ceilalți vor considera orice contact vizual stabilit de copii ca semn al insolenței.

d) Comportament agresiv. Unii copii țin adulții la distanță prin astfel de comportamente: lovesc, zgârie, mușcă de fiecare dată când adulții se apropie de ei. Dacă un copil are o izbucnire mai mare de violență când i se adresează o rugăminte e foarte probabil ca în viitor adultul să nu-l mai roage să facă ceva. De asemenea, comportamentul hiperactiv ține adultul la distanță.

e) Afectivitatea nediscriminatorie. Copilul poate îmbrățișa și săruta un străin și să-i spună “te iubesc”.

f) Copilul supracompetent. Unii copii cu tulburări de atașament par să nu aibă nevoie de adulți. Vor insista să facă aproape totul singuri chiar de la o vârstă fragedă. Părinții sau îngrijitorii simt foarte rar că este nevoie de ei, în cazul acestor copii.

g) Lipsa conștiinței de sine. Unii copii care au trăit experiențe dificile par aproape total inconștienți de propriile corpuri – mănâncă până li se face rău, pot să nu reacționeze la durere, pot suferi de enurezis. Este ca și cum nu au învățat niciodată să acorde atenție semnalelor transmise de proprille corpuri sau surselor de disconfort. Este posibil ca acest tip de comportament să se dezvolte la copii ai căror părinți nu au interacțiuni cu copilul în zimpul prunciei / micii copilării.

h) Dificultăți de control. Lipsa încrederii în cei din jur și luptele de putere în familie, la care au asistat copiii cu istoric dificil contribuie la accentuarea problemelor legate de control pe care aceștia le au. Ei nu au limite de comportament clar definite. Ei par să testeze în mod constant aceste limite. Problema controlului poate constitui unul din factorii principali care contribuie la eșecul plasamentelor de ocrotire în familii substitut.

i) Sindromul “2 sau 20”. Există copii cu atașament deficitar care par uneori prea “bătrâni” pentru vârsta lor, iar alteori imaturi. Acești copii se angajează în activități preferate de copiii de vârstă mai mare sau de adulți. Când se joacă cu copii de vârsta lor vor să conducă. Opun rezistență la restricții impuse comportamentelor lor. Din unele puncte de vedere ei se pot comporta ca niște persoane independente, precum la 20 de ani. Totuși când cineva stabilește limite comportamentului lor sau dacă se simt frustrați, recurg la crize isterice tipice copiilor de 2 ani.

j) întârziere în dezvoltarea conștiinței morale. Sunt copii care tind să mintă sau să fure. Ei pot minți în legătură cu lucruri total nesemnificative, chiar și atunci când nu ar exista consecințe negative spunând adevărul. Obiceiul de a fura poate lua diferite forme, de la a “găsi” lucruri în mod frecvent, până la a lua bani sau alte obiecte de la prorii ocrotitori. De obicei, când sunt prinși, nu arată semne de anxietate.

Adolescentul instituționalizat

Pentru realizarea profilului pshologic al adolesentului instituționalizatau fost utilizate următoarele chestionare: Inventarul de ostilitate, Scala de toleranță a celorlați, Inventarul de depresie Beck, Inventarul “Motive reale”. Au fost utilizate două loturi de subiecți: adolescenți din familii normale și adolescenți din centrul de plasament.
Rezultatul superior obținut de adolescenții din instituții la scala FEY a toleranței față de alții, ca și scorul inferior la variabila “suspiciune” confirmă prezența afectivității nedifierențiate a copiilor din mediul instituțional. Ideea că străinii pot fi periculoși este inculcată copiilor din mediul familial de către părinți. Mai mult, absenta unor relații “privilegiate” cu adulți sau tineri din afara instituției determină o “foame afectivă”, o continuă căutare și disponibilitate pentru relaționarea cu persoane mai puțin cunoscute. Observația este susținută și de scorul ridicat obținut de tinerii instituționalizați la variabila “afinitate socială” . Rezultatul confirmă dorința acestora de a fi consideratți “utili”, dezirabili, o companie plăcută..
Spre aceeași concluzie duc și rezultatele obținute la variabila “ridicare socială” , care indică ambiția mai mare a tinerilor din centrul de plasament, dorința de a obține respectul celorlalți prin performanța într-un domeniu de activitate.
Erotismul apare mult accentuat în cazul copiilor din centru de plasament. O parte din explicație poate fi găsită în încercarea adolescenților de a-și demonstra lor, dar și celorlalți, că pot fi remarcați în acest plan. în regimul de viață din centrul de plasament posibilitățile de alegere sunt mai limitate decât ale adolescenților crescuți în familii, regulamentul guvernează orice activitate, iar gradul de supraveghere este, cel puțin pentru anumite intervale de timp, mai redus. Activitatea sexuală este, pentru tânărul din instituție, una din puținele în care poate trăi sentimentul că alegerea îi aparșine. Pe de altă parte, experiențele sexuale se pot iniția și printr-un lanț de abuzuri din partea colegilor mai mari. în acest sens s-au înregistrat atât acte heterosexuale, cât și homosexuale, chiar la același copil.
Inerentele eșecuri de relaționare, pe de o parte, au format adolescenților din centrul de plasament o agresivitate sporită, fiind un posibil răspuns la pericolele care pot apărea în interacțiunile sociale.
Ambivalența în relaționare, pendularea continuă între căutarea de noi contacte cu persoane necunoscute – contacte care să-i confirme tânărului instituționalizat dizabilitatea sa ca partener social – și eșecurile de care este în mică măsură protejat comparativ cu cei crescuți în familii, poate explica o parte din depresia mai mare a celor din mediul rezidențial.
Rezultatul la Inventarul de depresie poate fi o consecință a “pierderii” survenite prin decesul unuia dintre părinți, dar, în special, prin abandon. Mediul instituțional dur și competitiv poate determina, în rândurile celor “mai slabi”, manifestări depresive accentuate.
Adolescenții din familii obțin scoruri ridicate la variabila materialism . Aceasta poate desemna o racordare mai adecvată la “valorile” promovate de societatea contemporană, mai ales în mediul urban,. Scorul mai redus obținut de cei din centrul de plasament nu semnifică neîmpărtășirea acelorași valori, ci, poate conștientizarea dificultățiii de atingere a nivelului material dorit. Mediul instituțional le oferă mai puține bunuri, prin comparație cu cei din familiile înstărite, dar resursele oferite sunt relativ sigure, necondiționate de activitatea familiei, ci doar de un buget care nu poate fi influențat direct. Le vor lipsi unele obiecte considerate la modă la vârsta lor, dar nu vor asista la discuții pentru gestionarea unor sume insuficiente, experiență trăită de unii dintre copiii din familii. Pot apărea, pe termen mediu și lung, efecte negative ale acestei situații, datorită dezvoltării ideii potrivit căreia altcineva, impersonal, care nu se suprapune peste imaginea unuia dintre părinți, are responsabilitatea asigurării surselor sale de trai.
O diferență semnificativă apare și la variabila compensare . Adolescenții din centrul de plasament manifestă o atracție sporită pentru acțiunile menite să diminueze conștientizarea continuă a statutului de defavorizați.
De asemenea, adolescenții din familii obțin scoruri ridicate la varriabila realizare de sine . Ea poate arăta un individualism mai mare prin comparație cu cei din centru de palsament, care au scoruri mai mari la “ridicare socială”, unde dorința de a fi mai bun nu este explicată prin satisfacția strict personală a competiției, ci de obținerea respectului, a recunoașterii din partea celorlalți.
în privința agresivității, adolescenții din familii prezintă o formă pasivă, cea a suspiciunii, în timp ce adolescenții din centru de plasament manifestă o ostilitate activă, fie sub forma mai puțin virulentă a glumelor, farselor, ostilității indirecte , fie prin atacul direct, predispoziția pentru agresivitatea fizică .
în concluzie, putem spune că factorul fundamental pentru toți oamenii este familia, cu toate părțile sale bune sau rele de care au parte copiii în decursul creșterii lor. în familile se creează fundamentul omului matur, care, la un moment dat, va trebui să preia răspunderea pentru propria viață.

BIBLIOGRAFIE

1) Nils Lie, “Depravation în Orphanages”, Publishing House Cantes, Iași, 1999

2) Vasile Miftode (coordonator), “Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare. Strategii de intervenție și efecte perverse”, Editura Lumen, Iași, 2002

3) Tiberiu Conțiu Åžoitu, “Caracteristici ale personalității copiilor instituționalizați”, Editura Polirom, Iași, 2002