Conștiința universală vs conștiința umană

Cenea Mariana psiholog, Popescu Nicolae medic

Omul, luat ca întreg, în funcționarea sa, a fost un permanent subiect de dezbatere pentru filosofi, încă din antichitate. Este greu să acceptăm simplitatea construcției umane (Adam făcut din țărână, iar Eva, femeia lui, din coasta sa?!) și, tocmai de aceea, căutând formula chimică ce are la bază particula lui Dumnezeu (Nucleul Divin), făcând slalom printre găurile negre ale Universului (apropou la experimentul din Elveția), complicăm, de fapt, creația. Conștienți fiind (probabil de „goliciunea” noastră ca urmare a neascultării și a îngurgitării fructului oprit!) de multitudinea funcțiilor, proceselor și mecanismelor noastre psihice (nepalpabile și invizibile pentru ochiul uman!), precum și de faptul că, cu cât știm mai multe, cu atât conștientizăm cât de puține informații deținem despre noi, ca pământeni, nicio generație nu s-a mulțumit cu ”crede” și nu a renunțat la ”cerceta”. Bucățică cu bucățică, psihicul uman a fost perpelit pe toate părțile de fizicieni, psihoenergeticieni, medici și psihologi. Surprinzător este faptul că, în ciuda nenumăratelor descoperiri ce vizează universul, energia cosmică, omul (considerat – obligatoriu!- ființă socială, rațională, dotată cu gândire, cu voință, cu conștiință), construcția sa psiho-energetică, continuă să fie un mister.
Dacă procesele cognitive, afective și volitive au fost (mai mult sau mai puțin) ”dibuite” (adică definite și înțelese ca funcționare), conștiința umană continuă să agaseze (obsedant) mințile cercetătorilor, mulți considerând că ea reprezintă ”cheia” în tot acest mister al construcției noastre psiho-energetice și al relației noastre permanente cu Creatorul.
însuși Åžtefan Odobleja vorbea despre „conștiință” ca fiind „o noțiune confuză folosită de filosofii mistici, un cuvânt de mai multe ori echivoc, aplicându-se când atenției, când introspecției, când verificării (controlului și reglării), când recunoașterii, când inteligenței, când senzației cenestezice a activității mentale, când cauzei (presupusă misterioasă, necunoscută și supranaturală) fenomenelor psihice. în acest ultim caz, ea este înțeleasă fie ca echivalentul sufletului, fie ca pricipalul său organ” (pag. 262). Cercetătorul ne ușurează munca și, în lucrarea sa de căpătâi („Psihologia consonantistă”), centralizează cu meticulozitatea-i caracteristică, toate încercările contemporanilor sau antepredecesorilor săi de a defini și a dezlega misterul legat de conștiința umană: „Ea a fost considerată fie cauza esențială a psihicului (motorul său principal, prima sa facultate), fie un efect ultim al acestuia (un lux, un epifenomen, o umbră, o reflectare, un accident fericit, ceva accesoriu și supraadăugat; „uneori un martor, niciodată agentul a ceea ce se petrece în noi” (cit. Maudsley), „un semn de imperfecțiune” (cit. Paulhan). Ea a fost înțeleasă ca un simț (simț interior: ochi îndreptat spre interior; un simț sintetic; un simț comparativ; simțul schimbărilor psihice) sau o senzație a stării de funcționare psihică; (senzația cenestezică a activității cerebrale, cu rolul de autocontrol; percepție internă; introspecție pasivă și imediată; un simț negativ și comparativ; introspecție pasivă și continuă); …Ea a fost imaterializată, în mod misterios, sub imaginea eterului, sufletului, forței, esența lui Dumnezeu, „substanța” imaterială de constituție obscură…” (pag. 262).
Fără a-i da o definiție proprie, Odobleja evidențiază toate concepțiile antagoniste asupra conștiinței, realizând (parcă) o paralelă între avantajele și dezavantajele acesteia. La un moment dat, recunoaște însă că, în afară de a centraliza puntele de vedere existente la acel moment, nici măcar ochiul său de cercetător meticulos nu poate face mai mult, căci: „Pare paradoxal de a diviza un lucru care nu există. Åži totuși, pentru conștiință au fost determinate aproape totalitatea varietăților: fizică sau psihică; periferică sau centrală; biologică sau psihologică; senzorială sau reprezentativă; receptivă sau reactivă; cognitivă sau afectivă; obiectivă sau subiectivă (conștiința lumii externe sau conștiința eu-lui); puternică sau slabă; clară sau obscură….”
Mai mult, vorbește despre gradele conștiinței: „Conștiința puternică (în observația atentă); conștiința prezentă (în gândirea și mișcarea voluntară), conștiința slabă (în reverie, în vis, în stare de distracție), conștiința absentă (în automatism, hipnotism, epilepsie, obnubilare, sincopă, somn)”, precum și despre „conștiința conștientă, perceptibilă, manifestă, aparentă și conștiința inconștientă, imperceptibilă, ianaparentă (inconștientul), insistând apoi, încă o dată că „Această diviziune este contradictorie, absurdă: o diviziune eronată a unui lucru inexistent! E un bun exemplu pentru a ilustra riscurile și pericolele speculației pure și ale gândirii cu cuvinte golite de orice sens”.
Odobleja tratează, în capitole distincte, conștiința de sine pe care o consideră ca fiind sinonimă cu eu-l (individualitatea) și introspecția pe care o vede ca fiind sinonimă cu simpla observație internă, cu o rezonanță, nicidecum cu reflectarea sau autoreflectarea („Introspecția a fost înțeleasă cu totul greșit ca o reflectare a unei oglinzi de ea însăși sau ca o serie care se cunoaște pe sine ca serie”). Deducem intenția cercetătorului de a considera conștiința de sine (atunci când este activă – starea de veghe a omului) ca fiind mistică (imposibil de definit!) și ca având un dublu rol: acela de a face legătura, prin intermediul proceselor cognitive cu exteriorul (mediul extern, cosmos, Divinitate) și cu interiorul (psihicul nostru, corpul nostru fizic, biologic, stimulând mecanismele psihice spre funcționare și corpul fizic spre acțiune) și acela de protecție (de a stimula gândirea pentru alegerile favorabile sau nu corpului psihic și fizic, alegerile fiind direct proporționale cu gradul conștiinței – puternică sau slabă).
Din punctul său de vedere, psihicul nu este „o oglindă unică și unitară, ci mai curând o combinație extrem de complexă, o multiplicitate de suprafețe reflectante, o pluralitate compusă de nenumărate oglinzi, așezate în toate sensurile (paralel, oblic sau perpendicular), fiecare reflectându-se în mai multe altele”, ținând să precizeze faptul că „…nu psihicul este cel care cunoaște psihicul: o parte a psihicului este aceea care cunoaște o altă parte a psihicului, rezonând la unison cu aceasta. Dacă putem simți că simțim, dacă putem gândi că gândim, dacă putem ști că știm – aceasta este, în realitate, o parte simțitoare care simte o altă parte (care percepe, gândește sau înțelege)”.
Savantul ne recomandă să pornim pe cărarea cercetării conștiinței, de la capătul drumului, adică, de la senzație (deși a pornit de acolo, se pare că nu a ajuns la adevărul suprem privind conștiința!) care declanșează percepțiile, apoi reprezentările, activează gândirea, voința și apoi mișcarea provocată de gândire și voință.
Suntem de acord (pe undeva) cu marele savant Odobleja, în sensul că, a „atinge” conștiința umană (a o înțelege, a o descrie concret, în conținutul său, în funcționarea sa) înseamnă a simți (prin simțurile noastre conștientizate!) și a percepe (ca reală) compoziția unei himere (adică a halucina!). Nu știm ce anume ne determină să luptăm, uneori într-un mod fanatic, pentru a cunoaște, științific vorbind, particula (mâna de țărână) din care omul a fost modelat. Care ar fi oare ipotezele cercetării? Probabil că această curiozitate face parte tot din creația noastră misterioasă, iar pedeapsa divină pentru păcatul săvârșit de Adam și Eva (acela de a mânca din „pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului”) constă în a ne-nvârti „în jurul cozii”, fără să aflăm vreodată „adevărul suprem”. Dar, să depășim această predicție pesimistă și să presupunem că am găsi, ca printr-o minune, această mână de pământ din care Dumnezeu l-a modelat pe Adam. Cum vom găsi apoi suflarea care a dat viață? Acest duh sfânt care l-a făcut (și ne face pe fiecare în parte), să ne mișcăm, să respirăm, să simțim, să gândim, să discernem binele de rău, să decidem calea și, mai ales, să conștientizăm că facem toate acestea?
Tragem o primă concluzie: omul este parte integrantă a universului, o „particulă”cu un rol bine definit pentru consonanța universală. Pășim, astfel, în domeniul (inaccesibil majorității, controversat, greu de înțeles și de acceptat de cercetătorii pragmatici, dar cu care marele Odobleja a cochetat pe ascuns!) al paranormalului și tindem să-i dăm dreptate lui R. A. Petre („Conștiința umană între minte și spirit”, Brașov, 2011), potrivit căruia „Conștiința umană este un element psihic real, distinct și intermediar între minte și spirit”. Autorul, parapsiholog de profesie, pare să fi ajuns la această concluzie, răspunzând în termeni clari, accesibili și cu argumente (destul de logice pentru domeniul nepalpabil pe care tocmai am intrat!), la banala întrebare (…și totuși complicată precum căile Domnului, asemeni frământării filosofice ce blochează orice minte umană: Cine a fost mai întâi? Oul sau găina?): CINE SUNT „EU?: «„Eu” nu sunt corpul, căci identitatea mea nu depinde de integritatea acestuia. Eu rămân același chiar dacă îmi pierd o mână sau un picior. „Eul” meu social depinde de interacțiunea cu ceilalți oameni, dar pe o insulă pustie aș continua să exist ca și înainte, deși eul social a dispărut. „Eu” nu sunt gândurile, căci identitatea mea nu depinde de variațiile mentale și dorințele trecătoare, nici măcar de idealuri sau sentimente profunde. Ele mă completează, dar nu mă determină. „Eu” nu sunt nici măcar aspectele relativ stabile ale personalității, pentru că puține rămân neschimbate de la naștere până la moarte și sunt prea fragmentate ca să îmi definească identitatea (ceva din temperament, ceva din talent, poate). Acest „eu” este Conștiința umană, care încearcă acum să se autodefinească. Deci, ce este Conștiința? Psihologia studiază mintea și afirmă că „eu” sunt un produs superior al activității inconștiente a unor neuroni. Dar ar putea niște celule inconștiente să genereze conștiența?! Mă îndoiesc. Este o ipoteză atât de absurdă precum a susține că o casă de locuit poate apare de la sine prin acțiunea îndelungată a vântului, soarelui, frigului și ploii. învățăturile spirituale spun că „eu” sunt spirit divin supraconștient. Dar dacă aș fi spirit, de ce nu mă recunosc ca atare, de ce mă simt mărunt, vulnerabil, trecător?! Sunt două poziții total contradictorii. Care să fie adevărul? Adevărul se află la mijloc, la propriu și la figurat”».
Prin urmare, Eu sunt cel care conștientizez că sunt. Åži sunt (numai și numai!) atunci când conștientizez că sunt „EU” și acționez, mă mișc, gândesc, după cum conștientizez că EU am nevoie (satisfacerea nevoilor, ca formă de dobândire a consonanței interne). A. Cosmovici în „Psihologie generală” (pg. 60), explică: „Conștiința de sine (explicită) e precedată de „sentimentul de sine”, stare confuză, dinaintea momentului când persoana va judeca, va aprecia modul său de existență. La baza evoluției conștiinței stă formarea treptată a unei scheme corporale și a unei imagini a propriului corp. … Conștiința de sine începe cu conștiința propriului corp, având la bază senzațiile interne: foamea, setea, durerea… la care se adaugă senzațiile proprioceptive și kinestezice (adică cele legate de poziția corpului și de mișcare)”
Åži totuși… Eu nu sunt corpul! Eu sunt Conștiința, căci ea mă ajută să-mi conștientizez corpul! Tindem, astfel să-i dăm încă o dată dreptate parapsihologului R.A. Petre. Iată cum, parapsihologia, prin cuvinte simple, „pune la zid” frământările savantice de secole, în domeniul psihologiei și decide (fără putere de contestare!) faptul că, „Conștiința îmi perpetuează identitatea încă dinainte de naștere și până la ultimul suspin. Iată o concluzie simplă, intuitivă și tranșantă, care luminează dintr-o dată nebuloasele psihologiei și ale spiritualității. Credem că spiritualitatea are nevoie de aceeași bază teoretică ca și știința psihologiei. CONÅžTIINÅ¢A este tocmai veriga lipsă dintr-un posibil model unic și general al psihicului uman”.
Găsim în parapsihologie un punct comun cu Odobleja, acela potrivit căruia conștiința umană este sinonimă cu individualitatea. Ne lăsăm, în continuarea acestui referat, purtați de argumentele parapsihologice, dorind astfel să ducem mai departe opera cercetătorului Odobleja pe care, suntem siguri că a abandonat-o din motive obiective și specifice vremurilor.
Din punctul de vedere al parapsihologului R. A. Petre, conștiința nu poate fi definită și înțeleasă în afara creației umane (concepției, nașterii, vieții). Ea ne este accesibilă doar prin introspecție (considerată și de Odobleja ca fiind o simplă observație internă) și tehnici spirituale, iar obiectivarea conștiinței (poate fi obiectivă subiectivitatea? – chiar parapsihologul se întreabă la un moment dat) se poate face numai dacă este privită mai de sus, de la nivelul Spiritului. Aici este o problemă în sensul că, niciunul dintre noi nu s-a întâlnit „face to face” cu propriul Spirit (acesta fiind, probabil, și motivul pentru care niciodată nu ne putem vedea „parul” din ochi). Parapsihologul definește viața ca o sumă dintre vitalitate (descrisă de autor ca proprietate esențială a Naturii biologice) și conștiință (privită ca proprietate esențială a Spiritului), evidențiind mai multe niveluri ale vieții (spre deosebire de Odobleja care vorbește de grade ale conștiinței), pentru fiecare nivel de viață atribuind o stare a conștiinței:
NIVEL STARE
VIU Veghe
SEMI-VIU Somn
APROAPE-VIU Comă
APROAPE-NEVIU Moarte clinică
NEVIU Moarte

Parapsihologul nu pomenește nimic despre ce anume se întâmplă cu conștiința atunci când suntem sub anestezie. Există astăzi dovezi solide (preluare www.scentia.ro) că „anestezia presupune dereglarea unității funcționale a conștiinței, nu o „decuplare”, deci este un fel de dezintegrare cognitivă. Mai este de lămurit dacă starea din timpul anesteziei este similară celei din timpul somnului fără vise”. De aici deducem posibile riscuri majore ale anesteziei asupra psihicului nostru și sunt explicate unele tulburări psihice, în special de factură anxios-depresivă, postoperatorii, la majoritatea pacienților.
Parapsihologul vorbește de un proiect de viață numit predestinare (încă din primele luni de sarcină, în jurul femeii roiesc spirite dornice să se încarneze în embrionul uman! O dată încarnat, dezvoltarea biologică începe să fie coordonată de Spiritul căruia Divinitatea i-a dat acceptul să se încarneze în embrionul respectiv, el primind viață în jurul lunii a patra), de Spiritul care este coordonat de Conștiința universală (de unde se și hrănește cu energie și informație pe care o transmite Minții, el hotărând și cantitatea pe care o va furniza!) și care, la rândul său, coordonează Conștiința umană și întreaga evoluție bio-psihică a organismului uman, de o simbioză organism-Spirit și de un câmp spiritual în care Spiritul organizează structurile neuronale ale viitoarei ființe umane, completându-i astfel moștenirea genetică. Dacă în mediul intrauterin, creierul uman este modelat de câmpul spiritual, după naștere, mediul exterior determină creierul să creeze un câmp propriu psihomental puternic numit Minte (inconștientă, foarte puternică, ce acționează și ea, precum o energie, în jurul creierului, deci nu este sinonimă cu creierul!) și care se dezvoltă la un nivel superior prin interacțiune cu mediul. Autorul explică faptul că Mintea dobândește o oarecare autonomie față de creier, generând, la rândul său, o energie mintală ce poate fi modelată și chiar deplasată în afara creierului, energie invizibilă cu ochiul liber – aspect cu care însuși savantul Odobleja este de acord, suspectând faptul că gândurile noastre nu sunt produse de creier, cutia craniană fiind doar o „gazdă” a acestor gânduri ce vin de undeva din afara noastră (din univers). Parapsihologul ține să precizeze faptul că o minte dezvoltată nu înseamnă și o conștiință dezvoltată, așa cum între înțelepciune și inteligență nu există legătură. Mai de grabă există legătura între conștiință și înțelepciune (dobândită, după cum se va vedea mai jos, prin depășirea Ego-ului!).
R.A.Petre consideră EGO-ul (Eu-l) ca fiind familiarizarea deplină a Conștiinței cu schemele psihomentale și funcționarea Minții, fenomen pe care-l explică prin coborârea vibrației Conștiinței la nivelul Minții și cuplarea lor strânsă (în jurul vârstei de 6-7ani – coincidență oare cu încheierea Complexului Oedip al lui Freud când copilul începe să devină conștient de sexul său și de rolurile parentale!?). Din punctul său de vedere, copilul mic, până la 3 ani, este mult mai aproape de Spirit decât un adult. Deducem că, pe măsură ce conștiința noastră se dezvoltă, legătura cu Spiritul slăbește (?! ), aceasta fiind o condiție esențială pentru succesul supraviețuirii și câștigarea independenței față de mediu. „Deși structurarea Ego-ului este o etapă importantă în evoluția umană, consideră parapsihologul, are un mare dezavantaj produs de faptul că deciziile sale sunt constrânse de schemele psihomentale ale Minții. Conștiința este manipulabilă de către automatismele psihice. Efectul este negativ pentru punerea în practică a intențiilor Spiritului”. Tocmai de aceea, ne îndeamnă să facem eforturi susținute pentru a ne depăși Ego-ul, lucru posibil doar prin „…autoanaliză, autocontrol, interiorizarea regulilor morale, altruism, spiritualitate, etc. Necesită un efort conștient, perseverență, motivație. Fericirea provine din apropierea Conștiinței de lumina Spiritului”.
Găsim aici încă un punct comun al parapsihologului cu Odobleja, cercetătorul îndemnând omul disonant să facă eforturi pentru recâștigarea consonanței, căci, în absența acesteia, se instalează boala psihică, psihosomatică.
Fiind o energie, este normal ca ea, conștiința (umană, mentală) să nu se risipească (căci nimic nu se pierde, totul se transformă!). Astfel, „La moartea omului, materialul mental cel mai valoros (esența mentală) este absorbit în Perispirit, împreună cu Conștiința. Restul particulelor psihomentale nefolosite se degajă în mediu, ca niște aburi, dezagregându-se treptat. Acesta este unul din modurile în care reîncarnarea ajută Spiritul să evolueze – îmbogățindu-i avuția psihomentală și experiența”. Cu alte cuvinte, sfârșitul Conștiinței este asimilat cu reîntregirea Spiritului.
Se pare că nici-un domeniu de cercetare de până acum nu aduce atât de multe explicații în ceea ce privește creația psihică umană, cum o face paranormalul (deși mulți tind să considere că nu este știință și să nu accepte astfel de argumente ce nu pot fi demonstrate!):
„Spriritul este perechea inseparabilă formată dintr-un Nucleu divin și materia care îl îconjoară, numită Perispirit. Spiritul nu este întreg fără Perispirit, are nevoie de el pentru a acționa în lume. Această materie perispirituală a fost atrasă din natură de magnetismul Nucleului divin și dinamizată, înnobilată.
SPIRIT = NUCLEU + PERISPIRIT
NUCLEUL central are o natură divină, este indestructibil, indivizibil, neafectat de transformările naturii. El este asemenea unei „scântei iscate de Focul Divin”. Nu poate fi cunoscut decât prin „trăire contemplativă nonconceptuală”. Este imposibil de descris, depășind orice concept. PERISPIRITUL este învelișul nucleului, fiind format din mai multe straturi de energie întrepătrunse. Este permanent în mișcare, transformare, evoluție, schimb de energie. Poate fi studiat obiectiv ca orice obiect al naturii, inclusiv fotografiat.. Perispiritul oferă Spiritului conștiința asupra universului și instrumentele de interacțiune cu acesta. Dintre calitățile perispirituale amintim: voința (intenția), atenția, inteligența, memoria, identitatea unică și altele” (prin urmare, mecanismele psihocognitive ce noi le credeam componente definitorii ale personalității umane sunt, de fapt, „calități” cu care conștiința universală, ca și calitate supremă a Perispiritului, în traseul pe care-l parcurge de-a lungul vieții, „jonglează” în câmpul său energetic!).
Parapsihologul descrie faptul că, în timpul somnului, spiritul nostru („proprietar de drept”) părăsește trupul și se deplasează în zona liberă a spiritelor „unde se recreează, se informează și își reînprospătează energia perispirituală”, nu înainte de „a-și lăsa în loc un „paznic” ce va împiedica pătrunderea vreunui alt spirit inoportun. Acest „paznic de noapte”/clonă a spiritului/mini-spirit (rezultat al divizării Spiritului, a detașării unui segment din Perispirit) poate fi apreciat ca un gen de plasă de protecție ce cuprinde Mintea” și, în viziunea sa, este asimilat cu conștiința umană.
Avem, prin urmare, o primă definiție a conștiinței umane: mini-spirit, segment desprins din Perispirit (învelișul energetic al Nucleului), lipsit de Nucleul divin (precizează parapsihologul!) ce are rolul (inițial) de a păzi Mintea umană pe timpul somnului”.
E normal să ne întrebăm ce se întâmplă cu noi ziua, dacă conștiința nu ne mai păzește? Care este rolul ei?
Autorul cărții „Conștiința umană, între Minte și Spirit”, furnizează informațile pe rând, completând treptat (probabil intenționat, pentru a permite cititorului să conștientizeze mai bine ceea ce nu-i este palpabil, perceptiv, accesibil, lăsându-i libertatea de „a crede” sau nu – liberul arbitru) rolul complex al conștiinței umane:
„Cînd omul se trezește din somn, Spiritul se întoarce în corp și se leagă de Minte prin intermediul Conștiinței. Teoretic vorbind, Spiritul ar putea înlătura Conștiința și s-ar putea cupla direct la Minte. Nu o face pentru că, în caz de leșin accidental, Mintea ar rămâne neprotejată față de tentativa de intruziune a altor spirite răuvoitoare. Dar motivul esențial este dezvăluit în continuare. Conștiința este mai mult decât un simplu „paznic de noapte și de zi”. Rolul său pe durata stării de veghe este să intermedieze schimbul de informații dintre Spirit și Minte” (pg. 14).
Concluzionăm:
 Există un Nucleu divin, imposibil de descris, depășind orice concept (de ce oare-l mai caută cercetătorii?) ce stă la baza Spiritului universal;
 Există conștiință universală (căci oferă Spiritului conștiința asupra universului, menține legătura cu acesta), sinonimă cu Perispiritul;
 Conștiința universală/Perispiritul este parte componentă (distinctă) a Spiritului, este în legătură de unitate cu Nucleul divin;
 Conștiința universală/Perispiritul este alcătuită din mai multe straturi de energie și este înzestrată cu calități (voință, atenție, inteligență, memorie, etc.)
 Conștiința universală/Perispiritul se poate diviza, iar din segmentele rezultate ia naștere conștiință umană (un segment = o conștiință umană= o individualitate=un om);
 Conștiința umană este, prin urmare, o parte din energia universală ce „jonglează” la scară mai mică (individuală) cu aceleași calități (voință, atenție, inteligență, memorie, etc.);
 Dacă Conștiința universală este paznicul universului, Conștiința umană este paznicul Minții noastre pe timp de noapte (dar și de zi, atunci când dormim) – ne păzește de spiritele invazive, străine, rătăcite și care roiesc (invizibili!) permanent în jurul nostru;
 Conștiința umană este conexiunea dintre Spirit și Minte atunci când se face schimbul veghe-somn; am putea să o asemuim cu un canal de legătură cu universul, acel tunel luminos pe care mulți oameni l-au văzut atunci când s-au întors din drumul morții (Oare și-au văzut propria conștiință?).
 în stare de veghe, conștiința umană intermediază schimbul de informații dintre Minte și Spirit (căci Spiritul culege informațiile din călătoria sa prin univers, este mereu informat și de aceea dezvoltă mintea care se încarcă doar cu informațiile din câmpul creierului). Din călătoria Spiritului rezultă, probabil, milioanele de gânduri automate, pe care nu ne preocupăm să le conștientizăm, decât atunci când ne confruntăm cu o serie de simptome psihice, iar Mintea noastră corelează trăirile negative cu aceste gânduri automate;
 Conștiința umană are rolul de „tampon” între Minte și Spirit căci „Energia Conștiinței este mai rafinată decât cea a Minții. Energia Spiritului este și mai fină decât a Conștiinței”.
 Fiind doar un segment al energiei universale (Perispiritului), orice am face, suntem limitați în acumularea cunoștințelor din univers, căci Spiritul nu este interesat să dezvolte prea mult Mintea, pentru a o putea stăpâni.
„Mintea poate fi asemănată cu un computer. Acesta operează ultrarapid cu șiruri nesfârșite de biți, care omului nu îi spun nimic. Spiritul poate fi asemănat cu operatorul uman, pe care îl interesează o interfață grafică prietenoasă pe ecran. Legătura dintre limbajul mașină și limbajul uman este realizată de sistemul de operare (Windows, Linux) și aplicațiile utilitare (Word, Internet Explorer etc). Acestea ar fi, în analogia noastră, rolul Conștiinței” (pag. 15).
Tot parapsihologul explică diferențele individuale, de ce mecanismele noastre psihice și Mintea noastră, capacitatea de conștientizare, de discernere a binelui de rău, nu funcționează, din punct de vedere psiho-energetic, la fel, precum și riscurile acestor decalaje psiho-energetice:
„Spiritul este cel care decide câtă energie va investi, din propria rezervă, în Conștiința corporală, optimizată pentru misiunea sa în viața curentă. Riscul unei investiții prea mari ar fi că Spiritul va controla mai greu Conștiința, ea căpătând mai multă „personalitate”. Riscul unei investiții prea mici ar fi lipsa puterii de voință a Conștiinței, capacității sale de control asupra Minții, rezultând un om cu o fire mai slabă, mai influențabilă”.
Parapsihologia ne determină să ne întoarcem, în incursiunea noastră pentru a înțelege conștiința umană, la punctul de plecare, cartea de căpătâi – BIBLIA. Să discutăm, astfel, puțin de lucrurile și răspunsurile clare: De ce a vrut Dumnezeu să creeze omul după chipul și asemănarea sa? Åži aici trebuie să precizăm că „chip și asemănare”, deducem din expunerea parapsihologică a lui R.A.Petre, se referă la construcția spirituală (Spirit divin = Nucleu divin + Perispirit Vs Spirit uman = Nucleu divin + segment Perispirit). Biblia ne răspunde simplu și clar: am fost creați „…să stăpânim pământul cu roadele și viețuitoarele sale”. Adam a fost lăsat într-o grădină a Edenului (atenție, nu în tot Edenul, ci doar în grădina dinspre răsărit – de aceea, probabil, ne rugăm cu fața către răsărit, ceea ce ne duce cu gândul că, undeva, în altă parte, poate la apus, mai pot exista creații divine!) pentru a o munci și a o păzi. Iată că menirea omului în univers, încă de atunci, de când a fost creat, a fost aceea de a munci și a păzi „grădina de la răsărit” (înmulțindu-ne). Poate că, de aici (din Creație), vine și zicala înțeleaptă „Munca înnobilează omul”. Implicându-ne în activitate, muncind efectiv, ne adaptăm, de fapt, la destinul ce ne-a fost hărăzit (ne imaginăm ce suferință cruntă duc în interiorul lor ce-i ce se feresc de muncă! Åži adevăr este faptul că cei ce se feresc de muncă sunt călăuziți de impulsul plăcerii, căzând frecvent pradă dependențelor! – prin urmare, conștiința lor are o energie slabă, voința pică întrucât Mintea nu mai captează informațiile Spiritului). Åži, probabil, tot de aici se spune că numai trupul obosit odihnește mintea neliniștită. Dacă te năpădesc gândurile negre, munca fizică este remediul sigur de a descărca energia negativă acumulată de mental (munca, medicament natural – terapia prin muncă este un remediu sigur pentru orice nevroză!). Omul obosit gândește mai puțin căci energia acumulată în surplus de Perispirit este descărcată fluent pe canale bine stabilite. Omul odihnit și inactiv, gândește la tot felul de lucruri care nu-i sunt (neapărat) utile sau se lasă purtat de dificultățile întâmpinate (Spiritul, ca urmare a călătoriilor sale în univers, continuă să informeze fluent Mintea, iar mecanismele cognitive – memorie, atenție, gândire, procesează mult mai greu informația, producându-se un blocaj cognitiv ca urmare a scurt-circuitului datorat cantității mari de energie, precum o gură de canal care se înfundă și începe să dea pe deasupra căci nu mai face față cantității mari de apă ce curge de pe versanți). Totul este să conștientizăm aceste gânduri negative, precum și faptul că ele ne pot modifica starea sufletească.
Tot ce pătrunde rău în mental și dezorganizează (energie negativă ce produce disonanță), este descărcat astfel, prin muncă fizică (mișcarea), într-un fel organizat și constructiv (lăsând în funcțiune energia pozitivă sau chiar dezvoltând-o, atât cât omul are nevoie pentru a simți echilibru/consonanță/stare de bine). Nedescărcată organizat și constructiv, această energie negativă se poate risipi haotic în universul uman (intern – trup, extern – cosmos), provocând dezechilibre (boală psihică, psihosomatică, contagiune negativă). Am adăuga aici comunicarea – tot o formă organizată de descărcare a energiei negative (numai dacă este trecută prin filtrul Minții, dacă este asertivă, deschisă, eficientă). în absența muncii, a comunicării, conștiința omului cuprins de energie negativă (omul frustrat, tensionat, depresiv, de exemplu) suferă, se-mbolnăvește, iar riscul de a se produce un vid (un fel de gaură neagă a conștiinței umane, riscul de a nu se mai face conexiunea dintre Spirit și Minte) este foarte mare. Așa ne explicăm (dacă mergem pe acest făgaș al interpretării conștiinței, anume ca o energie ce guvernează deopotrivă cu Spiritul și în paralel cu Mintea, creierul, acțiunea, mișcarea, trăirea) de ce unii oameni aleg brusc să se sinucidă, deși nu au suferit anterior de vreo tulburare psihică. Altfel, conform DSM IV, în orice suferință/tulburare psihică riscul devine major atunci când omul bolnav, suferind, nu are, de fapt, conștiința bolii. Atunci el poate să se sinucidă sau să ucidă, (purtat fiind, explică parapsihologia, de diferite spirite străine/rele sau prietene cu Spiritul gazdă care se lasă influențat/păcălit de ele).
Revenim la marea frământare provocată de multitudinea de puncte de vedere existente deja în domeniul cercetării conștiinței umane și cădem de acord (cu hotărâre!) asupra faptului că întrebarea cheie este nu „De ce a fost creat omul?” (căci e clar – să se-nmulțească, să muncească și să-și păzească pământul!), ci „Cum a fost creat omul?”. Prezența Spiritului este acceptată. Mintea este la loc de cinste, cunoscut fiind faptul că nu creierul o produce ci doar o manipulează. Va putea oare experimentul din Elveție să surprindă felul în care Perispiritul se divizează și eliberează segmente (conștiințe umane) care se atașează de Spirite sau momentul în care Spiritul se încarnează într-un făt? Va fi posibil așa ceva?
Ignorând controversatul îndemn „Crede și nu cerceta!” (căci bunul Dumnezeu a spus „Crede și se va-nplini! Cere și ți se va da! Caută și vei găsi!”), omul modern continuă goana după himere. Alergând și luptând pentru cunoașterea originilor sale, în speranța deșartă că așa va stăpâni, o dată cu pământul, pe el însuși și „dreptul asupra vieții și asupra morții sale”, căutând cu vehemență acel copac al vieții, al cunoștinței binelui și răului, omul își uită menirea pentru care a fost, de fapt, creat. Aceea de a păzi grădina Edenului (partea de răsărit/energia cosmică/spiritualitatea). Există riscul de a pierde pământul și, o dată cu el, acea mână de țărână care înseamnă TOTUL. Căci, atunci când ți se ia pământul, ți se ia și casa (casa/trupul, ca lăcaș al sufletului, al duhului!).
în goana după marea descoperire, cercetătorii complică analiza și uită de cartea de temelie a creației divine (acea senzație, cum îndemna Odobleja, care înseamnă începutul- începutul vieții psihice!), Biblia, cea în care ni se explică (fără să se numească știință sau paranormal!) simplitatea creației și complexitatea (să nu spunem chinul) supraviețuirii ca urmare a neascultării, a curiozității, a căderii în ispită:
Cap. 1 „Facerea lumii” – dovada că, mai întâi a fost Nucleul divin – Conștiința universală.
în ziua întâi a făcut Dumnezeu Ziua și Noaptea .
în ziua a doua a făcut Dumnezeu Cerul.
în ziua a treia a făcut Dumnezeu Pământul cu verdeață și Mările.
în ziua a patra a făcut Dumnezeu cârmuitorul zilei (Soarele) și cârmuitorul nopții (Luna) „Şi a zis Dumnezeu (…) și să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele și anii,…” – Precizăm că în jurul cifrei patru numerologii plasează o întreagă simbolistică având în vedere faptul că sunt patru anotimpuri, patru puncte cardinale, patru evanghelii alese (Matei, Marcu, luca, Ioan), patru brațe ce ies din râul ce uda Edenul (Fison, Gihon, Tigru, Eufratul), patru stâlpi ce susțin biserica, patru puncte ce simbolizează crucea, toate indicând, de fapt, un echilibru energetic al cosmosului.
în ziua a cincea a făcut Dumnezeu animalele de pe pământ și din ape și păsările cerului.
în ziua a șasea a făcut Dumnezeu Omul. „26. Åži a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul». …A făcut bărbat și femeie”. Atenție! Biblia vorbește de asemănarea „Noastră”.
Cap. 2 „Sfințirea zilei a șaptea. Așezarea omului în rai. Prima familie.
„2. Åži a sfârșit Dumnezeu în ziua a șasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a șaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut.
3. Åži a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială” – îndemnul suprem la odihnă, singura formă de refacere energetică, de funcționare deplină și echilibrată a conștiinței umane, singura formă de a transmite echilibru în univers și de a primi apoi un feed-back echilibrat – conexiunea inversă a lui Odobleja.
Dar, cum încă din pământ nu începuse să crească iarba (să încolțească semințele aruncate de Dumnezeu imediat ce a făcut pământul), „6. Ci numai abur ieșea din pământ și umezea toată fața pământului”, „7. Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” – Spiritul format din Nucleu și Perispirit;
20. Åži a pus Adam nume tuturor animalelor și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui; 21. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. 22. Iar coasta luată din Adam a făcut-o domunul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam.
Ca la o intervenție chirurgicală, lui Adam i s-a suspendat conștiința, pentru a i se amputa o coastă – dezechilibrul ce necesită eforturi și sacrificii pentru obținerea echilibrului – consonanța universală/ consonanță individuală.
Deducem că:
 Prima dată a apărut viața biologică (natura, viața biologică) creată de Spiritul universal; exista Conștiință universală (Noi, Noastră) nu însă și Conștiință umană;
 Cei care trăiau în acest spațiu energetic universal (Noi, Noastră) au dorit să creeze o grădină numită Eden și un om care să o păzească (De cine? De ce?), în persoana lui Adam; impresionați de singurătatea lui (nevoia de socializare pentru a-l defini ca om?), de lipsa ajutorului „de potriva lui” Domnul Dumnezeu l-a adormit (treaz simțea oare durere?), i-a smuls o coastă, „a plinit locul ei cu carne”, modelându-i apoi, din ea, perechea, pe Eva;
 Deși erau ființe vii (Trup, Minte, Spirit), la naștere, omul (Adam) și femeia sa nu aveau conștiință de sine și nici conștiința mediului în care trăiau. Asemeni unui copil, erau fericiți fără conștiință. Deducem că nu aveau psihic căci nu „jonglau” cu calitățile conștiinței universale (atenție, voință, gândire, imaginație, limbaj, etc.) Nu simțeau oboseală, teamă, rușine. Nu aveau curiozități obositoare. Limitați afectiv, cognitiv, volitiv, omul (Adam) și femeia sa erau supuși și centrați pe poruncile Domnului (aproape de Spirit!) – Erau, oare, doar oameni fără personalitate?.
Din această deducție (ipotetică), tragem concluzia că:
 Conștiința umană este dobândită involuntar, din greșeală, prin neascultarea sfatului de a nu mânca din „pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului”(și imediat ce au dobândit conștiință Adam și Eva s-au rușinat unul de celălalt, căci erau goi!); ne-am supărat Creatorul (care, din motive bine ascunse, nu ne-ar fi dorit veșnici!Suntem oare rodul unui experiment?), fapt pentru care șarpele, femeia și bărbatul au fost blestemați:
Cap.3; 14. Zis-a Domnul Dumnezeu către șarpe: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele și între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăști și țărână să mănânci în toate zilele tale! 15. Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul”
Cap. 3; 16 Iar femeii i-a zis: „Voi înmulți mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naște copii; atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni”
Cap. 3; 17. Iar lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale și ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit «Să nu mănânci», blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate timpurile vieții tale!; 18. Spini și pălămidă îți va rodi el și te vei hrăni cu iarba câmpului!; 19. în sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce”. 22. Åži a zis Domnul Dumnezeu: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul. Åži acum nu cumva să-și întindă mâna și să ia roade din pomul vieții, să mănânce și să trăiască în veci!”. 23. De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat. 24. Åži izgonind pe Adam, l-a așezat în preajma grădinii celei din Eden și a pus heruvimi și sabie de flacără vâlvăitoare, să păzească drumul către pomul vieții.
 Conștiința omului este una limitată (căci Adam și Eva au mâncat mere cât să distingă binele de rău, dar nu mai multe. Nu suficiente pentru a dobândi viața fără de moarte!).
 Având conștiință limitată, suntem ca o „pradă” a universului (apropiat – mediul în care trăim sau îndepărtat – cosmosul), mereu supuși curiozității și tentației (păcatului)
Conștientizăm senzațiile de plăcere și vrem să ne menținem starea (echilibrul). Dar, plăcerea înseamnă bine sau rău. Depinde de Spiritul care stăpânește Mintea. De predestinare. Åži, de ce nu, de mediul (bun sau rău, favorabil sau nefavorabil, echilibrat sau neechilibrat) în care energia mentală s-a dezvoltat și are un schimb fluent și echilibrat cu energia limitată (conștiința umană). Apoi, depinde de schimbul fluent și echilibrat de energie dintre conștiința umană și conștiința universală (dăm și primim. Primim înzecit ceea ce dăm. De șaptezeci de ori câte șapte!)
Conștientizăm rușinea, frica, durerea și vrem să alungăm aceste stări. Indiferent de ce facem, zicem, gândim, ceva, o modificare, se produce în trup, în Spirit, în Minte. Uneori nu conștientizăm concret ce anume (cauza), căci suntem limitați. Conștientizăm doar starea (efectul) și suferim. Ne-nvârtim în jurul cunoașterii (cozii!). Nimic nu putem palpa. Mai ales dimensiunile timpului. Greșeala (păcatul) este trecut, dar mustrările conștiinței ne fac prezentul dureros, iar viitorul incert. Mântuirea prin suferință este o eliberare (dacă avem credință!). Ne centrăm pe prevenție – credința (căutăm iertarea păcatelor conștientizate. Ce facem cu cele neconștientizate?). Oare Mintea (prin intermediul gândirii) este cea care pune stavilă plăcerii pentru a nu depăși granița binelui și nu a trece în păcat, a comite răul sau conștientizarea faptului că greșeala comisă (păcatul) poate avea riscuri și urmări tot asupra noastră (teama de judecata socială, de judecata divină, de boală, de agresiune, etc).
 Conștiința umană are un rol universal extrem de important; este ca un scut între două elemente(antagoniste) esențiale pentru consonanța omului și universului: bine-rău, viață-moarte. Prin urmare, ea are un rol de selecție a deciziilor (umane sau divine) ce rezonează în univers .
 Conștiința produce un proces de conștientizare cu rol anticipatoriu care acționează automat și imediat ce omul intră în contact cu un stimul intern ( transmis de organismul său, de mintea sa, de nevoile sale) sau extern (ceilalți, natură, mediu, etc.)
 anticipând riscul ce „ar urma” activăm mecanismul atenției (când traversăm strada, suntem atenți să nu ne calce mașina; când vrem să ne sinucidem, aruncatul în fața mașinii ar fi o rezolvare – Mintea este cea care găsește soluțiile, după cum „vrem” noi; când vrem să nu supărăm/deranjăm pe cineva, avem grijă la tot ce facem sau spunem în jurul persoanei respective; dimpotrivă, când vrem să o supărăm, avem grijă „să punem gaz pe foc”, etc. );
 între conștiință, spirit, minte există o legătură de unitate, așa cum este între gândire, limbaj și comportament.
Suntem suma gândurilor noastre, conștientizate sau nu. Ne naștem ca o conștiință mică ce evoluează și rezonează în Univers o dată cu evoluția noastră biologică. Sfârșim (căci suntem muritori!) ca o conștiință (deplină sau dimpotrivă, știrbită de alegerile pe care câmpul nostru mental, energia creierului nostru, mediul în care neuronii noștri s-au dezvoltat, le-au făcut). Venim din Univers cu un bagaj energetic. în Univers ne reîntoarcem cu acel bagaj energetic ușor crescut (în sens pozitiv sau negativ), creșterea fiind dată de acumulările energetice din experiențele trăite de Spirit ca urmare a încorporării sale într-un corp. Nimic nu se pierde. Totul se transformă.
Ce se întâmplă însă cu acei oameni cu tulburări de conștiință? Să fie oare vorba de acea conexiune conștiință-minte care se întrerupe iremediabil ca urmare a faptului că, în călătoria sa prin Univers, locul Spiritului de drept este ocupat „ilegal” de un spirit rău intenționat? Nu știm. Parapsihologul R.A. Petre are o variantă:
„Cei care aud voci în creier nu sunt neapărat și posedați. în cazul lor este o coabitare neplăcută cu unul sau mai multe spirite inferioare, care încearcă să influențeze Conștiința omului. Câmpul său mental este ușor penetrabil, lipsindu-i protecția telepatică. în astfel de cazuri, chiar și omul are o parte din vină, fiind curios să asculte ce „noutăți” îi mai spun acele spirite jucăușe. Modalitatea de vindecare este clară: omul trebuie să blocheze ferm orice comunicare, să nu dea atenție vocilor, orientându-se spre alte activități care îi solicită atenția. Să dea dovadă de o atitudine indiferentă și superioară față de imaturitatea acelor spirite indisciplinate. în plus, să caute pe toate căile naturale să își energizeze creierul, care să asculte de voința sa conștientă” (pag. 38).
Tulburarea anxios-depresivă, obsesiv-compulsivă sau personalitatea multiplă și-ar găsi astfel o explicație (trădarea spiritului „proprietar” din prietenie sau alte motive, cu alte spirite), dar și o vindecare (utilizarea voinței, munca, limitarea și stăpânirea nevoilor, centrarea pe viața spirituală). Parapsihologul concluzionează: „… personalitatea și alcătuirea Spiritului marchează profund omul în care s-a încarnat (definitiv sau temporar). Spiritul se exprimă foarte pregnant în personalitatea omului; în schimb, Mintea servește pe orice Spirit care o controlează”.
Deteriorarea/dezechilibrul/disonanța se instalează gradat: mai întâi se retrage în univers energia umană/segmentul desprins din Perispirit/Conștiința umană (desigur, ea, Conștiința umană, se reîntoarce cu un bagaj modificat, ca urmare a experienței pe care a dobândit-o Spiritul pe parcursul poziției sale de gazdă a unui corp într-o viață!), apoi, Mintea nemai-putând să jongleze cu acele calități ale Conștiinței universale (atenție, voință, gândire, etc.), începe și ea să-și disperseze energia. Energia fizică a corpului se epuizează (explicăm psihastenia, tulburările de somn – primele simptome în orice afecțiune psihică!). Omul devine NIMIC („pământ” devine doar atunci când moare!). Devine un „gol” ce este ocupat la întâmplare, de orice spirit liber, rebel. Căci, atunci când această legătură dintre Conștiință, Spirit, Minte, se distruge, apare la om indiferența (față de sine, față de alții, față de mediu. Dispare introspecția. Apare depresia). Mintea omului este agasată de lucruri/imagini, persoane, acte pe care nu le mai poate discerne, nu le poate pătrunde cu judecata sa limitată (aduse poate din alte dimensiuni ale universului, acolo unde Spiritul călătorește), de gânduri ciudate (pe care, la începutul dezechilibrului, când energia mentală nu este total deteriorată, omul încă mai deduce că nu au legătură cu mediul său, cu realitatea percepută de ceilalți). Acești „străini” de ceea ce a fost omul învățat, pătrund în câmpul său mental/perceptiv, iar o dată ce legătura cu conștiința este ruptă, Mintea nu mai poate face diferența dintre bine-rău, real-ireal. Câmpul său perceptiv este vulnerabil.
în concluzie:
Complicatul devine simplu, dacă acceptăm că trupurile noastre sunt doar „gazde”, că fiecare dintre noi suntem o energie desprinsă din Univers, eliberată „controlat”, în baza unui plan, energie care „urcă”, „coboară”, „se manifestă” pozitiv sau negativ în funcție de cât de mult și de bine conștiința noastră, acel segment desprins din conștiința universală, utilizează calitățile universale: gândire, voință, atenție, memorie, imaginație…
Simplul devine complex dacă încercăm să demonstrăm ceea ce nu putem vedea, simți, mirosi, gusta, palpa. Este ca și cum nu ne înțelegem limitele și nu le putem accepta!
Aceasta este conștiința umană: o calitate supremă, ce ne definește ca sistem energetic (cu statut special – noi stăpânim pământul!, căci, așa cum spune Odobleja, funcționăm, în rest, ca orice alt sistem din univers – plantă, animal), ca parte integrantă din Univers. Este cea care realizează conexiunea inversă (face posibilă reversibilitatea – primim și dăm informații; dăm și primim energie). Este cea care ne definește personalitatea umană.

BIBLIOGRAFIE
Åžt. Odobleja – „Psihologie consonantistă”, vol. I-II, Lugoj, 1938
J. Laplanche; J.B. Pontalis – „Vocabularul psihanalizei”, Ed. Humanitas, București, 1994;
A. Cosmovici – „Psihologie generală”, Ed. Polirom, Iași, 1996;
R. A. Petre – „Conștiința umană între minte și spirit”, Ed. Spiritus, Brașov, 2011;
www.scentia.ro