Armonizarea este un proces dublu: începe prin empatie – adică prin capacitatea de a fi sensibil la și de a se identifica cu sentimentele, nevoile sau senzațiile celeilalte persoane – și continuă cu comunicarea acestei sensibilități celeilalte persoane. Armonizarea, mai mult decât o simplă înțelegere sau decât o introspecție în locul celuilalt, este un mod de a-l simți pe celălalt, kinestezic și emoțional – de a-i cunoaște ritmul, afectul, experiența, intrând – metaforic- în pielea sa, mergând dincolo de empatie, pentru a obține un afect reciproc și/sau un răspuns în rezonanță.
Armonizarea înseamnă mai mult decât simplă empatie: este un proces de comuniune și de unitate a contactului interpersonal. O armonizare efectivă presupune, de asemenea, ca terapeutul să rămână conștient în același timp de granița dintre client și terapeut, și de propriile sale procese interne. Armonizarea este facilitată de capacitatea terapeutului de a anticipa și de a observa efectele comportamentului său asupra clientului dar și de a se descentra de pe propria sa existență, pentru a se concentra pe procesul clientului.
Comunicarea armonizării validează nevoile și sentimentele clientului și pune bazele necesare unei reparări a eșecurilor relațiilor precedente. Armonizarea este comunicată nu numai prin ceea ce spune terapeutul, ci și prin mișcările faciale sau corporale, care îi semnalează clientului că afectul și nevoile sale sunt percepute, sunt importante și au un impact asupra terapeutului.
Deseori, armonizarea este trăită de către client ca și cum terapeutul s-ar deplasa, încet, printre mijloacele sale de apărare, care l-au împiedicat să fie conștient de eșecurile relaționale și de nevoile și sentimentele legate de acestea. Armonizarea facilitează contactul cu părți din Stările Eului Copil, demult uitate. Cu timpul, acest lucru duce la o diminuare a întreruperilor de contact intern și la dizolvarea corespunzătoare a defenselor externe. Persoana poate să-și exprime nevoile și sentimentele din ce în ce mai mult, cu confortul și asigurarea că va primi un răspuns empatic și compătimitor.
Adesea, procesul de armonizare procură clientului un sentiment de siguranță și de stabilitate și-l face capabil să înceapă rememorarea și să suporte regresia în trăirile copilăriei, ceea ce poate duce la conștientizări ale durerii traumelor străvechi, ale eșecurilor relaționale de demult și a pierderii Sinelui. Putem clasifica procesul de armonizare după tipul de rezonanță și de reciprocitate cerute de o relație-în-contact. Această armonizare se poate referi la ritm, la stadiul de dezvoltare, la natura afectului, sau la nevoia relațională.
Armonizarea ritmică este ajustarea anchetei și a implicării terapeutice la un tempo și la o cadență care facilitează mai bine elaborarea de către client a informației externe și a senzațiilor, gândurilor și sentimentelor interne. După experiența noastră, elaborarea mentală a afectului se produce adesea cu o viteză diferită de aceea a elaborării cognitive. În prezența unui afect intens, folosirea percepției sau a cogniției poate merge mai lent decât atunci când afectul nu este la fel de intens. Deseori, de exemplu, combinarea compozantelor afective ale rușinii face ca elaborarea informației și a organizării comportamentului să se producă la cea mai mică viteză. Rușinea este un proces complex care implică renunțarea și retroflecția (1) furiei, a tristeții de a nu fi acceptați așa cum suntem, frica de respingere din cauza a ceea ce suntem, confluența (2) și complacerea în umilința care întrerupe relația (Erskine, 1994).
Reacțiile afective, perceptive, cognitive, comportamentale și fiziologice se produc în ritmuri diferite față de cum s-ar produce ele de fapt, în absența rușinii.
Unii clienți devin repede conștienți de senzațiile viscerale și kinestezice, în timp ce alții le elaborează mai încet. Întreruperile interne de contact sau orice altă defensă psihologică complexă, cum ar fi dezaferentarea, renunțarea, negarea sau disocierea, întrerup ritmul natural al elaborării senzațiilor fizice, afectelor, percepțiilor și gândurilor.
Armonizarea afectivă se referă la faptul că o persoană simte afecțiune față de altă persoană și îi răspunde prin afecțiune reciprocă. Acest lucru începe acordând sentimentelor persoanei valoarea unei forme de comunicare extrem de importantă, fiind de acord să fii stimulat din punct de vedere afectiv de altă persoană și reacționând la afect prin rezonanță.
„Afectul este tranzacțional-relațional prin natura sa și are nevoie de un afect corespondent în rezonanță” (Erskine, 1994, p. 99). Rezonanța afectului unei persoane în altă persoană oferă un contact afectiv, esențial în relațiile interumane. În mod simbolic, armonizarea afectivă poate fi descrisă drept yin-ul unei persoane care se îndreaptă spre yang-ul celeilalte persoane și care, împreună, se vor întregi. Armonizarea afectivă este rezonanța cu afectul celuilalt, care oferă un contact interpersonal non-verbal – o unitate în relație.
Atunci când un client e trist, sentimentul reciproc al terapeutului, de compasiune, și actele sale de compasiune vor completa contactul interpersonal. În termeni de relație, furia necesită afecte reciproce, legate de atenție, seriozitate și responsabilitate, uneori cu acte corective. Clientul care se teme are nevoie ca terapeutul să răspundă cu un sentiment și cu o acțiune care vehiculează siguranța și protecția. Atunci când clientul exprima bucurie, răspunsul terapeutului care va completa unitatea contactului va fi sentimentul reciproc al vitalității și exprimarea plăcerii.
Armonizarea afectivă implică o comunicare non verbală din partea terapeutului, care recunoaște, validează și normalizează afectul clientului. Prezența afectivă a terapeutului spune că sentimentele au o funcție importantă în relație și, astfel, îi conferă valoare clientului – comunicând un respect pozitiv necondiționat de timpul „Tu esti OK cu mine”.
Armonizarea la fazele de dezvoltare. Armonizarea cu nivelul de dezvoltare psihologică a clientului și felul său de a-și organiza experiențele sunt esențiale în cadrul unei psihoterapii centrate pe relație, orientată-pe-contact. Scopul focalizării pe dezvoltare este de a-i răspunde clientului pe nivelul de vârstă unde există o lipsă de relație-în-contact, unde s-au produs fixațiile în sistemul de reprezentare a sinelui, a celorlalți și a calității vieții. Credințele Scenariului și defensele arhaice care sunt legate de acesta, reprezintă tentativele persoanei tinere de a se descurca în diferite situații ale vieții.
Pentru o bună armonizare cu nevoile de dezvoltare ale clientului, terapeutul ascultă cu cea de-a „treia” ureche sau privește cu „un al treilea ochi” cuvintele și comportamentele clientului, pentru a simți ce-ar putea să comunice un copil. Bazându-se în mod frecvent pe vârsta la care a avut loc o anumită traumă sau pe vârsta la care copilul a luat o decizie de Scenariu, sau o reacție de supraviețuire, terapeutul începe să dezvolte o sensibilitate în ceea ce privește Stările Eului Copil așa cum s-au manifestat în mod inconștient în tranzacțiile în desfășurare. Faptul că simte nevoile acestui copil, provocările sale în termeni de dezvoltare, modurile sale de gândire și de organizare, vulnerabilitățile sale și nevoile sale relaționale, îl va ghida pe terapeut în modalitățile sale de anchetă, de interpretare și de interacțiune cu clientul.
De exemplu, drept răspuns unei cliente care exprima frustrare pentru că nu reușea să vorbească despre sentimentele ei, terapeutul a făcut o remarcă despre învățarea limbajului la copil mic,care poate fi o experiență trăită în două moduri diferite. Pe de o parte cuvintele permit o mai bună comunicare și înțelegere, ceea ce este recompensator și favorizează intimitatea. Pe de altă parte, atunci când copilul experimentează că uneori cuvintele nu transmit în mod adecvat ceea ce simte și trăiește el, acest lucru amplifică sentimentul de separare și, uneori, de singurătate. (Stern, 1985). Lacrimile din ochii clientei transmit că terapeutul a înțeles frustrarea ei pe o etapă a dezvoltării și cel puțin unul din aspectele semnificative ale dificultății pe care o are în relații și pe care a avut-o mereu – această experiență non formulată a singurătății.
Armonizarea la nivelul dezvoltării este mult mai ușoară atunci când clientul intră într-o stare regresivă sau când este capabil să descrie experiențe ale Eului Copil. O experiență mai subtilă, deși uneori mai puternică, are loc atunci când terapeutul se armonizează la nevoile de dezvoltare ale clientului, la nivelul său de funcționare și la experiențele copilăriei sale, în timp ce clientul nu este conștient de acest lucru. De exemplu, cu un client care a crescut străduindu-se în mod anxios să fie pe placul părinților săi despărțiți și care a recurs la verificări compulsive pentru a îndepărta anxietatea, a fost de mare însemnătate să nu i se atragă atenția asupra faptului că întârzie în mod regulat la terapei, pentru că nu-și poate identifica nici exprima furia față de părinții săi. Spre sfârșitul terapiei, el mărturisește cât de important a fost pentru el că terapeutul nu i-a reproșat niciodată întârzierile, făcând din terapie un loc de siguranță în care el se putea elibera de compulsiile sale.
Armonizându-se pe nivelul arhaic de funcționare al unei persoane, direct în contextul relației terapeutice, terapeutul face posibilă integrarea felurilor fixate de a fi și de a fi în relație, într-un ansamblu mai dinamic.